“In miezul celor mai sterile ceasuri pe care le-am trait, nu exista, daca voi cerceta atent, decât aceeaşi greşeală repetată în forme diferite: n-am înţeles că, tot ceea ce n-am iubit la timp, am pierdut.”- Scrisori imaginare . A sasea iubire.
De ce dispare dragostea după un timp , de ce doi oameni care s-au iubit ajung să se urască, să-şi creeze zile negre unul altuia ori să cunoască suferinţe interioare de neimaginat ?
Unde piere frumuseţea şi atracţia de la început, căldura şi blândeţea, unde se rupe lanţul virtuos al vieţii care pulsa in inimile îndrăgostiţilor, de vreme ce iubirea este atât de puternică ? Nu-i aşa că experienţa umană în dragoste ne convinge cu vârf şi îndesat că dragostea dispare si, dacă dispare, merită să n-o alegem ?
Poate că nu-i aşa de important să iubim, de vreme ce iubim vreo doi-trei ani şi apoi ne întoarcem la apatie, la singurătate, la instabilitate emoţională şi la dorinţa de a întâlni din nou iubirea ?
Poate că experienţa vieţii ne convinge să alegem un partener pe alte criterii decât iubirea de vreme ce iubirea oricum se „termină” ?
De fapt, dragostea nu dispare, dar dispare cu certitudine capacitatea minţii de a o percepe! Iubirea – în forma ei divina, în forma ei reală, reprezintă o putere pe care nu putem să ne-o imaginăm. Este puterea care ţine universul întreg într-o ordine firească. Este puterea care-i dă viaţă seminţei şi puterea fără de care niciunul dintre noi n-am putea respira nici măcar o secundă.
DE aceea iubirea nu poate să dispară! Este imposibil să dispară singura stare absolută a universului şi ceea ce este cu adevărat Real. Dispare, însă, în vieţile noastre, capacitatea minţii de a percepe iubirea. După doi-trei ani de dragoste, după cinci sau şapte ani, mintea scoate de sub obroc, din beciul inconştient toate aberaţiile pe care le-a crezut realităţii.
Poate că ar trebui să simţim că iubirea nu este o încălzire glandulară si nici o pasiune înrobitoare, cât o stare permanentă a sufletului omenesc. Iubirea nu dispare, ci dispare numai mintea capabilă s-o perceapă.
Octavian Paler
9 februarie 2011 la 17:13
Ei da...nici mintea nu dispare, stai linistit "cititorule", oricine ai fi...iubirea nu dispare niciodata, iubirea e graviatia intregului univers adica ceea ce ne tine pe toti la un loc...Dumnezeu.
...si daca toata aceasta civilizatie pamanteana va diparea, tocmai pentru ca nu a inteles acest lucru...mi se pare absolut firesc...
personal nu mi-e teama de sfarsit...ci de a trai in acest mod:)...sa fii prostit de un SISTEM in asemenea hal si sa nu realizezi ca esti "lucrat"...sa nu faci nimic nici in propria ta viata...asta e condmnare...si trebuie sa fii destul de psihopat ca sa dai vina tocmai pe cel care ti-a acordat sansa sa fii VIU...Dumnezeu.
...va rog sa nu confundati termenul cu religia...NU ARE NICI CEA MAI MICA LEGATURA...religia face parte din SisteM...nu din Dumnezeu...
atat!
9 februarie 2011 la 18:00
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Octavian Paler
9 februarie 2011 la 23:41
Iubirea este puterea care ţine universul întreg într-o ordine firească !
AMIN!
10 februarie 2011 la 17:12
Iubirea ESTE si suntem recunoscatori !