Urmăm vocea sufletului sau ne pierdem întotdeauna în raţionamente, care ne spun că nu se poate să ne urmăm pasiunile, dorinţele care ne împlinesc, talentele şi visurile frumoase?


Oare ascultăm vocea sufletului atunci când luăm decizii, cum ar fi decizia de a urma o meserie, de a avea alături un partener de viaţă, de a alege casa noastră, hainele pe care le purtăm, prietenii, amicii sau felul în care ne câştigăm banii? Urmăm vocea sufletului sau ne pierdem întotdeauna în raţionamente, care ne spun că nu se poate să ne urmăm pasiunile, dorinţele care ne împlinesc, talentele şi visurile frumoase? Munca noastră ne împlineşte, chiar dacă întâmpinăm şi obstacole, şi probleme, şi provocări, chiar dacă nenumăraţi spini ne pun la încercare rezistenţa şi inteligenţa? Partenerul de viaţă ce ne stă alături este o fiinţă în prezenţa căreia simţim confort sufletesc sau acesta ne creează continuu suferinţă, disconfort şi pare să scoată din noi tot ce-i mai rău? Mai trăim noi astăzi în comuniune cu sufletul şi cu raţiunea atunci când urmăm un ţel, un scop în viaţă sau ne ghidăm după aparenţe, după modă, după ceea ce aleg, fac sau cred alţii că-i mai bine pentru noi?
Aceste întrebări mi s-au ivit în ultimul timp, citind două cărţi ale aceluiaşi autor, Vadim Zeland: „Murmurul stelelor dimineţii” şi „Înainte, spre trecut”. În cele două cărţi Vadim Zeland vorbeşte – cred eu – despre unul şi acelaşi lucru: uniunea dintre suflet şi raţiune, o stare fără de care riscăm să ne rătăcim pe drumul spinos şi plin de capcane al vieţii. Asta ar putea fi cauza crizei în care ne tot afundăm; nu mai ştim să regăsim comuniunea dintre suflet şi raţiune. Vocea sufletului nu ne vorbeşte prin cuvinte; raţiunea, însă, ne spune mulţime de cuvinte, iar cele mai multe dintre ele ne fixează pe frecvenţe ale nefericirii, nemulţumirii, tristeţii, eşecului, neputinţei şi a unui rău omenesc căruia nu ne putem sustrage. Raţiunea aflată în dezacord cu sufletul este, în fapt, cauza acestor trăiri, care ne arată că lumea-i plină de suferinţă, iar noi nu avem calităţile capabile să biruie şi să ne arate că Soarele poate străluci şi pe strada noastră. Luăm decizii care ne omoară sufletele şi ni le ascund atât de violent, de profund, de izbitor, încât ajungem să urmăm doar ţeluri impuse de raţiune şi nu întotdeauna de propria noastră raţiune, cât de aceea a lumii înconjurătoare. Sufletul ne spune „sunt nemulţumit, îmi displace ce faci, sunt nefericit din pricina deciziilor tale” şi nu ne spune prin aceste cuvinte, ci prin „disconfort sufletesc”.
Dar cine mai ascultă sufletul, cine mai ştie că disconfortul interior e o stare de nemulţumire a sufletului, când raţiunea pune disconfortul sufletesc pe seama unor cauze străine sufletului. De exemplu, dacă avem o relaţie cu un partener care ne creează continuu disconfort, ne agresează şi ne aduce în stare de dezastru, mesajul sufletului este clar: „Nu-i bine pentru tine”. Raţiunea spune, însă, că suferinţa e semn de iubire şi tu insişti astfel în a ignora vocea sufletului, urmând o cale greşită. Suferinţa din dragoste ar putea fi tocmai un semnal asurzitor pe care sufletul îl lansează în tine pentru a te îndepărta de lipsa de speranţă şi de eşec. Orice am face în viaţa noastră, orice decizie am lua, suntem premiaţi automat cu o stare de bine, de mulţumire, de statisfacţie şi de încredere atunci când sufletul şi raţiunea sunt de acord.
Slujba pe care o facem cu plăcere este cea mai slujbă, este aceea care-i hrăneşte omului sufletul şi-i alimentează raţiunea cu toată inteligenţa şi pasiunea necesară pentru a reuşi. Relaţia cea mai bună pentru noi este aceea în care simţim mulţumire sufletească. Tot ce ne aduce starea de bine în interior este semnalul esenţial al comuniunii dintre suflet şi raţiune. Criza ar putea fi tocmai o situaţie exterioară care trădează „disconfortul sufletesc” al oamenilor şi faptul că s-au îndepărtat de sursa autentică a frumuseţii, a iubirii şi a calităţilor, care pot duce către împlinire în viaţă.
Depresia, dezenergizarea, starea de rău, senzaţia că faci un lucru pentru că trebuie şi nu pentru că simţi sunt doar câteva dintre semnele rătăcirii pe drum, alegând scopuri străine sufletului. Când sufletul se află pe drumul său autentic, viaţa curge şi obstacolele nu trebuie neapărat sărite cu efort, fiindcă se dau deoparte şi de la sine. Inima spune „da” când cântă, inima spune „da” când eşti bucuros, inima spune „da” când eşti pe drumul tău şi nu rătăceşti prin jungla raţiunii „altora”, dar fără de sufletul tău.

0 Response to "Urmăm vocea sufletului sau ne pierdem întotdeauna în raţionamente, care ne spun că nu se poate să ne urmăm pasiunile, dorinţele care ne împlinesc, talentele şi visurile frumoase?"

Trimiteți un comentariu