In viaţa ta, oamenii vor veni şi vor pleca. Unii se vor purta frumos cu tine. Alţii se vor purta urât. Vei accepta iubirea care ţi se oferă şi vei privi lipsa de iubire drept ceea ce este: un strigăt de ajutor al cuiva care suferă. Îi vei încuraja pe alţii să găsească şi ei Sursa Iubirii înăuntru - aşa cum ai făcut şi tu - ştiind prea bine că nu le poţi rezolva micile probleme. Tragedia vieţii lor nu poate fi abordată decât prin bunăvoinţa lor de a privi în propriile lor inimi şi minţi.
Cel ce iubeşte fără condiţii nu impune limite nici propriei sale libertăţi, nici libertăţii altcuiva. El nu încearcă să-şi păstreze iubirea - pentru că, a încerca să o păstrezi. Înseamnă a o pierde. Iubirea e un dar ce trebuie oferit încontinuu, în funcţie de fiecare situaţie în parte.
Iar cel ce dăruieşte ştie întotdeauna când şi cui să dea darul.
Nu e nimic complicat în actul iubirii. Totul devine complicat numai atunci când cineva începe să tină iubire pentru el - iar atunci, ceea ce oferă nu se mai poate numi iubire.
Cel ce se iubeşte pe sine însuşi nu se teme să fie singur. Căci a fi singur este un prilej de a te iubi şi de a te accepta tot mai profund. Se simte el nevrednic, dacă cel iubit îl respinge? Se autocompătimeşte şi se retrage din lume, sau se adânceşte el în căutarea unui înlocuitor?
Nu. El continuă, pur şi simplu, să respire şi să-şi extindă iubirea, ; la fiecare pas al experienţei sale.
Cel care se iubeşte necondiţionat nu iubeşte pe fragmente şi cu intenţii ascunse. El nu caută pe cineva special pe care să l iubească, ci iu¬beşte pe oricine care se află în faţa sa. O persoană nu este mai demnă sau mai nedemnă de iubirea sa decât alta.
23 iulie 2011 la 11:24
Cu dragoste si nefragmentat ... adica am pus articolul intreg in Blog and roll. Spor!