ENERGIA NOUA

Înainte de a ajunge în Mexic şi chiar după aceea, câteva zile, am fost

convins că fiesta e un produs al unei lumi care se distrează uşor. Abia

după ce mi-am pierdut o noapte citind pe nerăsuflate, într-o ediţie

franţuzească,Labirintul singurătăţii al lui Octavio Paz, am înţeles că puteam

să trec prin Mexic fără să văd decât aparenţe. Aşa cum râsul, la

Baudelaire, nu e străin de tristeţe, fiesta nu e străină, se pare, de

singurătate. Dimpotrivă, singurătatea ar fi, după Octavio Paz, motorul

acestei explozii de veselie. Altfel spus, mexicanul are nevoie de sărbători

pentru a-şi combate tristeţea, pentru a ieşi din sine însuşi. Fără ele, fără

zgomotul şi strălucirea lor, nu s-ar putea elibera, periodic, de materiile

inflamabile pe care le poartă în sine.

Fiesta ar fi, deci, nu o simplă problemă de temperament, ci un remediu

sau cam aşa ceva. În ea, mexicanul se descarcă de toate tăcerile de până

atunci şi se răzbună pentru frustrările lui. Se dezlănţuie fără limite, pentru

a uita ceea ce-l îngrădeşte în restul timpului. Cântă, dansează, aruncă

petarde, nu mai are nici o prejudecată, pentru a fi, măcar o noapte, în

afara superstiţiilor sale. Se bucură violent ca să-şi poată relua după aceea

singurătatea.

N-am cum să ştiu cât adevăr există în această imagine a fiestei, dar cu

ajutorul ei îmi pot explica, mai uşor şi logic, de ce nici un prilej de

sărbătoare nu e pierdut în Mexic. Calendarul mexican e ticsit de sărbători.

"Sunt peste o sută într-un an", mi-a precizat cineva, şi, prima oară, am

crezut că n-am auzit bine. Dar auzisem bine. Orice pretext e bun pentru a

spori numărul sărbătorilor şi vacarmul lor.

"Pentru ce dansaţi?", l-a întrebat un curios pe unul din dansatorii care

în zilele de sărbătoare transformă pavajul străzii în scenă. Răspunsul a

venit sec. Porque no? "Pentru ce nu?" Un răspuns care nu înseamnă nimic şi

în acelaşi timp poate însemna totul. Într-adevăr, pentru ce nu? De aceea

există dansul. De aceea există măştile. Indienii cu panaşe multicolore vin

duminica şi dansează în faţa bisericilor. I-am văzut şi eu. Nu aud murmurul

rugăciunilor, au faţa imobilă, nu-i interesează, se pare, nici măcar sfântul

în onoarea căruia se dansează. O fac la fel cum odinioară dansau în

onoarea zeului Ploii. Nu-i interesează, poate, nici spectatorii. Un singurlucru contează în acele clipe. Dansul lor. Pentru ce nu? Dansul se

transformă în sens. Sufletul se eliberează de zgură. Se limpezeşte.

Parcă totul se întâmplă pentru a spori paradoxurile. Fiesta nu e o

mască veselă. E chiotul unui taciturn. Desfrânarea unui timid. Mexicanul

iese atunci din rezerva sa obişnuită. De obicei prea tăcut, îi e greu să

vorbească normal în aceste împrejurări. Se descarcă violent. Nimeni sau

aproape nimeni nu mai este cel de toate zilele. Oameni care sunt îndeobşte

reţinuţi şi discreţi strigă acum în gura mare. Tot ce-a fost măsură se

răzbună prin exces. Timizii cântă şi prudenţii trag cu pistolul. În febra

petrecerii, e de ajuns, se zice, un orgoliu rănit şi pistolul intră în acţiune

sau luceşte omachete,l a n c e a folosită la tăiatul trestiei de zahăr, pentru a

răzbuna o ofensă. De la sărbătoare la moarte nu e atunci decât un pas.

Am greşit, aşadar, vorbind despre fiestă ca despre un drog. Beţia ei n-

are nimic comun cu ceea ce se întâmplă în tristele paradisuri provizorii ale

consumatorilor de marijuana. ( cea ce n-am înţeles în prima seară a fost

tocmai funcţia fiestei. Vulcanul este în realitate dans pe vulcani.

Sărbătoarea purifică sufletele de toxinele singurătăţii, de aceea şansa

oferită de fiestă nu trebuie pierdută. S-ar zice că, prin vacarm, mexicanul

strânge puteri ca să poată tăcea până la următoarea sărbătoare, după ce

măturătorii vor strânge de pe străzi florile de hârtie călcate în picioare.

Pe peretele camerei văd fotografia unui calendar aztec. Încerc să-mi aduc

aminte tot ce ştiu despre vechea civilizaţie a acestor locuri. O civilizaţie care n-a

cunoscut roata. Care şi-a sculptat statuile cu unelte de piatră. Care şi-a ridicat

piramidele fără să cunoască animalele de tracţiune. Dar care putea calcula

eclipsele cu un secol înainte şi avea un calendar incredibil de perfecţionat. Din

lanurile lor de porumb, locuitorii vechiului Mexic au stabilit durata anului

astronomic cu o precizie pe care abia calculatoarele moderne au atins-o şi au

întrecut-o*.

*Comparaţiile, citate frecvent, sunt aproape neverosimile. 365, 242129 zile anul din

calendarul maya, faţă de 365, 242198 anul din calendarul astronomic actual, în vreme ce

calendarul iulian indica 365, 250000 zile, iar cel gregorian 365, 242500.

Astronomia ne-a ajutat să parcelăm timpul, să transformăm neantul în secole, în ani, în zile, în clipe. Astfel, limitat, împărţit, clasificat, timpul putea fi înţeles mai uşor. El devenea istorie şi viaţă omenească.

În această cucerire era, însă, şi o capcană. Împărţind timpul, omul a

descoperit că el curge ireparabil. A observat că "azi" devine "ieri" şi că umbra

copacilor se alungeşte spre asfinţit. În clipa aceea a devenit melancolic şi a

descoperit regretul. Dar era prea târziu.

Octavian Paler -Caminante
cititi si http://doncaserj.blogspot.com/
http://vis-si-realitate-2.blogspot.com/