Nevoia de sarbatoare


Înainte de a ajunge în Mexic şi chiar după aceea, câteva zile, am fost
convins că fiesta e un produs al unei lumi care se distrează uşor. Abia
după ce mi-am pierdut o noapte citind pe nerăsuflate, într-o ediţie
franţuzească,Labirintul singurătăţii al lui Octavio Paz, am înţeles că puteam
să trec prin Mexic fără să văd decât aparenţe. Aşa cum râsul, la
Baudelaire, nu e străin de tristeţe, fiesta nu e străină, se pare, de
singurătate. Dimpotrivă, singurătatea ar fi, după Octavio Paz, motorul
acestei explozii de veselie. Altfel spus, mexicanul are nevoie de sărbători
pentru a-şi combate tristeţea, pentru a ieşi din sine însuşi. Fără ele, fără
zgomotul şi strălucirea lor, nu s-ar putea elibera, periodic, de materiile
inflamabile pe care le poartă în sine.
Fiesta ar fi, deci, nu o simplă problemă de temperament, ci un remediu
sau cam aşa ceva. În ea, mexicanul se descarcă de toate tăcerile de până
atunci şi se răzbună pentru frustrările lui. Se dezlănţuie fără limite, pentru
a uita ceea ce-l îngrădeşte în restul timpului. Cântă, dansează, aruncă
petarde, nu mai are nici o prejudecată, pentru a fi, măcar o noapte, în
afara superstiţiilor sale. Se bucură violent ca să-şi poată relua după aceea
singurătatea.

N-am cum să ştiu cât adevăr există în această imagine a fiestei, dar cu
ajutorul ei îmi pot explica, mai uşor şi logic, de ce nici un prilej de
sărbătoare nu e pierdut în Mexic. Calendarul mexican e ticsit de sărbători.
"Sunt peste o sută într-un an", mi-a precizat cineva, şi, prima oară, am
crezut că n-am auzit bine. Dar auzisem bine. Orice pretext e bun pentru a
spori numărul sărbătorilor şi vacarmul lor.

"Pentru ce dansaţi?", l-a întrebat un curios pe unul din dansatorii care
în zilele de sărbătoare transformă pavajul străzii în scenă. Răspunsul a
venit sec. Porque no? "Pentru ce nu?" Un răspuns care nu înseamnă nimic şi
în acelaşi timp poate însemna totul. Într-adevăr, pentru ce nu? De aceea
există dansul. De aceea există măştile. Indienii cu panaşe multicolore vin
duminica şi dansează în faţa bisericilor. I-am văzut şi eu. Nu aud murmurul
rugăciunilor, au faţa imobilă, nu-i interesează, se pare, nici măcar sfântul
în onoarea căruia se dansează. O fac la fel cum odinioară dansau în
onoarea zeului Ploii. Nu-i interesează, poate, nici spectatorii. Un singurlucru contează în acele clipe. Dansul lor. Pentru ce nu? Dansul se
transformă în sens. Sufletul se eliberează de zgură. Se limpezeşte.
Parcă totul se întâmplă pentru a spori paradoxurile. Fiesta nu e o
mască veselă. E chiotul unui taciturn. Desfrânarea unui timid. Mexicanul
iese atunci din rezerva sa obişnuită. De obicei prea tăcut, îi e greu să
vorbească normal în aceste împrejurări. Se descarcă violent. Nimeni sau
aproape nimeni nu mai este cel de toate zilele. Oameni care sunt îndeobşte
reţinuţi şi discreţi strigă acum în gura mare. Tot ce-a fost măsură se
răzbună prin exces. Timizii cântă şi prudenţii trag cu pistolul. În febra
petrecerii, e de ajuns, se zice, un orgoliu rănit şi pistolul intră în acţiune
sau luceşte omachete,l a n c e a folosită la tăiatul trestiei de zahăr, pentru a
răzbuna o ofensă. De la sărbătoare la moarte nu e atunci decât un pas.
Am greşit, aşadar, vorbind despre fiestă ca despre un drog. Beţia ei n-
are nimic comun cu ceea ce se întâmplă în tristele paradisuri provizorii ale
consumatorilor de marijuana. ( cea ce n-am înţeles în prima seară a fost
tocmai funcţia fiestei. Vulcanul este în realitate dans pe vulcani.
Sărbătoarea purifică sufletele de toxinele singurătăţii, de aceea şansa
oferită de fiestă nu trebuie pierdută. S-ar zice că, prin vacarm, mexicanul
strânge puteri ca să poată tăcea până la următoarea sărbătoare, după ce
măturătorii vor strânge de pe străzi florile de hârtie călcate în picioare.
Pe peretele camerei văd fotografia unui calendar aztec. Încerc să-mi aduc
aminte tot ce ştiu despre vechea civilizaţie a acestor locuri. O civilizaţie care n-a
cunoscut roata. Care şi-a sculptat statuile cu unelte de piatră. Care şi-a ridicat
piramidele fără să cunoască animalele de tracţiune. Dar care putea calcula
eclipsele cu un secol înainte şi avea un calendar incredibil de perfecţionat. Din
lanurile lor de porumb, locuitorii vechiului Mexic au stabilit durata anului
astronomic cu o precizie pe care abia calculatoarele moderne au atins-o şi au
întrecut-o*.
*Comparaţiile, citate frecvent, sunt aproape neverosimile. 365, 242129 zile anul din
calendarul maya, faţă de 365, 242198 anul din calendarul astronomic actual, în vreme ce
calendarul iulian indica 365, 250000 zile, iar cel gregorian 365, 242500.
Astronomia ne-a ajutat să parcelăm timpul, să transformăm neantul în secole, în ani, în zile, în clipe. Astfel, limitat, împărţit, clasificat, timpul putea fi înţeles mai uşor. El devenea istorie şi viaţă omenească.
În această cucerire era, însă, şi o capcană. Împărţind timpul, omul a
descoperit că el curge ireparabil. A observat că "azi" devine "ieri" şi că umbra
copacilor se alungeşte spre asfinţit. În clipa aceea a devenit melancolic şi a
descoperit regretul. Dar era prea târziu.

1 Response to "Nevoia de sarbatoare"

  1. Sebastiana says:
    4 ianuarie 2011, 18:24

    Buna!
    Viziteaza-ma pe http://www.pinka.info/ si daca iti place , mi-as dori sa facem schimb de linkuri.
    Astept mesaj pe adresa biancasebastiana@yahoo.com
    Titlu Viata e frumoasa!
    Multumesc,
    Cu respect,
    Bianca,

Trimiteți un comentariu