Ori de câte ori scot în evidenţă limitările inerente ale trupului fizic, cineva îmi interpretează în mod inevitabil afirmaţiile, trans-formându-le în „trupul este rău, inferior sau păcătos". Această nevoie de a respinge trupul este o formă de ataşament faţă de el. Acolo unde există rezistenţă la dorinţă, dorinţa însăşi devine mai puternică.
Trupul nu este deloc rău sau inferior. El este, pur şi simplu, temporar. Nu îi vei găsi niciodată un rost suprem, satisfacându-i nevoile. Şi, aş adăuga că nu-i vei găsi un rost suprem, negându-i nevoile. A avea grijă de trup este un act de cinstire, o stare de graţie. Preocupările pentru durerile şi plăcerile trupului nu sunt câtuşi de puţin graţioase.
Dacă doriţi să urmaţi calea pe care v-am arătat-o, acceptaţi-vă trupul pe deplin şi aveţi mare grijă de el. Când trupul este iubit, el munceşte fară să se plângă.
Fiţi conştienţi de sentimentele voastre. Sentimentul de vinovăţie se manifestă, adesea, prin trupul vostru fizic. Dacă vă simţiţi vinovaţi în privinţa a ceva ce i-aţi spus unui prieten sau unui membru al familiei, s-ar putea să vă răniţi gura, limba sau dinţii, sau să vă doară în gât, sau să faceţi laringită.
Fiţi atenţi la manifestările trupului vostru. Ele vă arată modul în care trupul încearcă să îndeplinească comenzile conştiente sau subcon-ştiente pe care simte că le-a primit de la voi.
Nu vă puteţi neglija trupul - şi în acelaşi timp, să învăţaţi să vă iubiţi pe voi înşivă. îmbrăţişaţi-vă trupul cu dragoste şi el va deveni un servitor binevoitor în slujba scopurilor Spiritului. Chiar dacă ar fi posibil să vă neglijaţi complet corpul fizic, nu v-aţi găsi libertatea. Asta, deoarece la moartea trupului fizic se trăieşte experienţa unui alt trup. Fiecare tup este o teacă sau un văl, care ţine sufletul la un anumit nivel de ignoranţă/limitare. Suntem întotdeauna atraşi de forma trupească ce ne permite să trăim pe deplin experienţa nivelului nostru actual de frică. Cu cât fricile noastre sunt mai subtile, cu atât trupul trebuie să fie mai dens pentru a le conţine.
Astfel încât vă sugerez că e inutil să încercaţi să scăpaţi de trupul în care vă aflaţi. Acceptarea trupului este una dintre lecţiile acestei întrupări. Iar aceasta, prieteni ai mei, include şi sexualitatea voastră.
Fie ca a face dragoste să însemne pentru voi un act de bucurie, un act prin care să vă lăsaţi în voia Christului din voi şi din partenerul vostru! Dragostea fizică nu este cu nimic mai puţin frumoasă decât alte forme de iubire şi nici nu poate fi separată de ele. Cei care consideră că dragostea fizică nu este sfântă, o vor trăi ca experienţă în felul acesta, nu deoarece aşa este ea, ci deoarece aşa o percep ei.
Dacă tu şi partenerul tău aveţi un copil care se naşte datorită sărbătoririi fizice a dragostei voastre, nu veţi simţi apariţia acestui copil în viaţa voastră ca pe o povară. Dacă o simţiţi ca pe o povară, atunci cântăriţi mai bine calitatea relaţiei voastre. Copilul este întotdeauna barometrul. O dată ce el a intrat în viaţa voastră, devine parte din materialul întrupării voastre. Nu există modalitate de a scăpa de responsabilitatea faţă de această relaţie. Ea va continua întreaga viaţă. Iar tu o vei folosi -aşa cum foloseşti toate relaţiile intime - pentru a-ţi micşora vinovăţia sau pentru a o intensifica. Iar acest lucru este adevărat, fie că rămâi cu partenerul tău, fie că nu rămâi.
Dacă vrei să mergi pe această cale, regulile dogmatice legate de căsătorie şi copii nu-ţi sunt de nici un ajutor. Ţi-am cerut „să-i iubeşti pe toţi în mod egal. Aceasta îi include pe partenerul tău şi pe copii. Dacă te depărtezi de ei - fara iertare totală şi fără încheierea cu bine a relaţiei - nu faci altceva decât să amâni ceea ce trebuie să se întâmple în mod inevitabil, dacă vrei să-ţi găseşti pacea.
Contează cât timp durează totul? Nu. pentru mine nu contează, dar nu ar fi cinstit din partea mea să nu-ţi spun; cu cât aştepţi mai mult. cu atât vei trăi mai multă durere.
,.Este vreodată în regulă să iei viaţa unui copil nenăscut?** întrebaţi voi. Trebuie să vă spun că nu este niciodată în regulă să iei o viaţă, în nici o situaţie. Asta înseamnă oare că aşa ceva nu se întâmplă? Nicidecum. Iar atunci când se întâmplă, trebuie să aveţi compasiune pentru toţi cei implicaţi. Voi nu trăiţi într-o lume perfectă. A te aştepta ca ceilalţi să fie perfecţi, înseamnă a-i ataca. Nu aceasta este învăţătura mea. Până şi a-i percepe pe ceilalţi ca fiind în culpă este o formă de atac.
Nu-ţi ataca fratele sau sora. Nu poate ieşi nimic bun din asta.
Aroganţă religioasă
Asemenea aroganţă este un atac deghizat. Doar cei foarte orgolioşi cred că sunt singurii care înţeleg adevărul şi că au dreptul de a-i judeca şi de a-i învăţa pe alţii.
Religia creştină - religia care susţine că este inspirată de mine -este plină de nenumărate cazuri de orgoliu spiritual. Abuzul asupra altora, orice formă ar lua el, nu poate fi justificat.
Presupun că, în mod inevitabil, apare mereu cineva care se urcă pe o ladă şi propovăduieşte. Iar alţii, care nu sunt siguri de propria lor credinţă, îl vor asculta şi îl vor numi Mesia. Urmând învăţăturile lui, ei vor neglija înţelepciunea care se află în propriile lor inimi. Dar astfel de idoli cad în mod inevitabil, iar atunci când se întâmplă aşa ceva, fricile adepţilor lui vin către lumină, pentru a fi vindecate.
E posibil ca cel care s-a urcat pe ladă să fie un neghiob, dar cel care-l ascultă e şi mai neghiob. Iar cel mai neghiob dintre toţi este cel care-i condamnă şi pe unii şi pe alţii.
Trebuie să învăţăm să-i lăsăm pe alţii să trăiască şi să înveţe. Singurul ajutor pe care îl putem oferi, vine din acceptarea şi dragostea noastră - şi nu din judecată.
Eu nu sunt cel care condamnă adulterul, sau divorţul, sau avorturile. Asta, deoarece - dacă ar fi să condamn aceste situaţii - cei implicaţi în ele ar trebui să fie crucificaţi. Ar însemna să avem din nou o altă inchiziţie, un alt război sfânt în care binele se luptă împotriva răului, cel drept împotriva celui nedrept.
Treaba mea nu este să condamn, ci să înţeleg şi să binecuvântez. Treaba mea este să văd frica din ochii oamenilor şi să le reamintesc că sunt iubiţi.
Dacă aceasta este treaba mea, de ce v-aş face să-i bateţi, să-i ardeţi şi să-i excomunicaţi pe cei care au cea mai mare nevoie de dragostea voastră? Voi mă aduceţi la nivelul fricii voastre, îmi puneţi cuvinte în gură şi mi le atribuiţi.
Prietene al meu, încetează să te mai comporţi astfel. Ai înţeles greşit. Nu ai dreptate. învăţătura mea este despre dragoste - şi nu despre judecată, condamnare sau pedeapsă. V-am dat două reguli: să-L iubiţi pe Dumnezeu şi să vă iubiţi unul pe altul. Acestea sunt singurele reguli de care aveţi nevoie. Nu cereţi mai multe. Nu-mi cereţi să fiu de o parte sau de alta în bătăliile voastre gen telenovelă. Sunt eu pro-viaţă, sau pro-alegere? Cum aş putea să fiu una, fără să fiu şi cealaltă? Nu este cu putinţă.
Atunci când adevărul va veni la tine, nu vei mai simţi nevoia să-1 ataci pe fratele tău. Chiar şi atunci când crezi că tu ai dreptate şi el nu are, nu-1 vei ataca cu „adevărul", ci îi vei oferi înţelegerea şi sprijinul tău. Şi, împreună, veţi ajunge mai aproape de adevăr, datorită dragostei şi blândeţii care vă leagă. Ori de câte ori vă dau o învăţătură, cineva o transformă într-un băţ cu care să-i bată pe oameni. Prietenii mei, vă rog să credeţi că, acele cuvinte care sunt folosite ca să-i bată pe oameni, nu pot să vină de la mine.
V-am oferit cheia uşii lăuntrice. Vă rog să o folosiţi şi să nu vă faceţi griji în privinţa gândurilor şi acţiunilor celorlalţi. Lucraţi asupra voastră. Atunci când aţi stabilit adevărul în propria voastră inimă, puteţi să mergeţi şi să-1 împărtăşiţi cu alţii.
Dacă vreţi să vă puneţi în serviciul acestei învăţături, mai întâi învăţaţi-o. Nu deveniţi o portavoce pentru cuvintele şi credinţele pe care nu le-aţi introdus pe deplin în ritmurile vieţii voastre. Nu vă consideraţi ca fiind oştean al meu, deoarece eu nu am nici unul.
Toţi cei care răspândesc învăţătura mea, o fac de la acelaşi nivel de conştientă ca şi mine. Dacă nu este aşa, ceea ce exprimă ei nu poate fi învăţătura mea.
Un bărbat sau o femeie cu Duh au compasiune pentru toate fiinţele. Ceea ce spun, se demonstrează prin acţiunile lor. Nu-i veţi vedea acţionând dur faţă de ceilalţi şi nu le vor cere să-i urmeze, sau să facă ceea ce vor ei. Adevărul este că ei au o siguranţă interioară, care conferă un aer de autoritate la tot ceea ce spun. Dar ei întorc întotdeauna această autoritate către ascultătorii lor. Asta, deoarece numai şi numai aceştia trebuie să aleagă afirmaţiile pe baza cărora vor să-şi trăiască vieţile.
Paul Ferrini -Linistea inimii
0 Response to "A binecuvanta trupul"
Trimiteți un comentariu