Mai bine sǎ fii respins, decât sǎ-ți pierzi integritatea



Ai observat ce se întâmplă când intri în cameră şi apeşi pe întrerupător? În afară de faptul cǎ se face luminǎ… Ce se întâmplă cu tine, te întreb de fapt. Aşa e. Nu se întâmplă nimic. Tu apeşi pe întrerupător fǎră nicio emoţie deoarece în acestǎ acţiune nu există niciun risc. Eşti sigur cǎ becul se va aprinde şi camera va fi iluminatǎ. Cunoşti în avans rezultatul acţiunilor tale. Această cunoaştere te apără de nesiguranţă.
Cum ar fi însă să fii în junglă, sǎ mai ai în încărcător un singur glonţ şi spre tine să se îndrepte un tigru nu foarte prietenos? Trebuie sǎ apeşi imediat pe trăgaci şi nici măcar nu ştii dacă glonțul e pe teavă. Ce se întâmplă atunci cu tine? Ei bine, atunci trăieşti la maxim, întreaga ta fiinţă vibrează. Viata ta este în joc. Dacă glonţul nu e pe ţeavǎ (şi nu ai timp să verifici asta!), socotelile tale cu viaţa sunt pe punctul de a se încheia (în variantă optimistǎ se vor finaliza doar proiectele de a-ţi descărca pulsiuni sadice, mergând la vînătoare).
A-ți asuma riscul înseamnǎ a acţiona fǎrǎ a cunoaşte rezultatul. Nu ştii cum se va termina meciul pe care pariezi şi totuşi pui la bătaie jumǎtate din salariu cu speranţa că Italia va învinge şi va deveni campioană mondială. Cu aceiaşi bani ai putea finanța o vacantă frumoasă celor doi copii de acasǎ. Sau într-un alt caz, ţi-ai putea plǎti întreţinerea restantă de câteva luni.
Poţi spune că eşti detaşat, indiferent, calm, liniştit când faci acest gest (mai ales în exemplul cu întreţinerea?!)? Nicidecum. Eşti înflăcărat, viu, neliniştit, nerăbdător. Dacă Zidane prinde o zi mare? Dacă Dumnezeu ţine cu Franţa? Dacă arbitrul are ostilitate inconştientă faţă de italieni?
Nu ştii. Ai pariat sute de lei şi ar putea fi o greşeală ireparabilă. La fel se întâmplă şi când îţi asumi un sentiment intens. Ţi-e foarte dragă o persoană şi îi spui “Mi-e drag de tine”. Riscurile psihologice sunt teribile. De aceea atât de mulţi oameni preferă să joace la Loto. Cum ar putea reacţiona celălalt?
Iată cum: te respinge, râde, te ironizează, evită să răspundă, fuge, se bâlbâie, înghite în sec, se înroşeşte, te priveşte superior, se fâstâceşte, tace. Sau spune: “Şi eu te iubesc” şi astfel începe o relaţie frumoasă între doi oameni curajoşi, care îşi asumă sentimentele.
Dacă răspunsul a fost “Nu” (în diferite forme) s-ar putea să decizi să nu mai fi niciodată atât de transparent emoţional. Te simţi rănit, respins, umilit, neînţeles, jenat şi hotărăşti, atunci sau mai târziu, că nu merită să-ţi mai exprimi sentimentele. Oare câţi copii (deveniţi între timp adulţi) nu au făcut deja asta?
Şi mai departe cum va fi viaţa ta? Ce conţine Scenariul întemeiat pe decizia de a-ţi ascunde sentimentele tandre, de a nu-ţi exprima iubirea, aprecierea, admiraţia, încântarea?
O să-ţi spun, deoarece este un scenariu pe care I-um experimentat suficient de mult timp pentru a-l cunoaşte. Când nu-ţi exprimi iubirea este ca şi cum ți-ai vopsi faţa. Faţa ta originală este spontaneitatea (sentimentul). Vopseaua e ceva adăugat, artificial. Prin urmare, când îţi ascunzi iubirea (în multiplele ei forme) pe care o simţi, devii artificial! Nu mai eşti tu însuți. De fapt ești tu (fața originală) şi cel care încerci sǎ fii(chipul vopsit). Existǎ un preț pentru aceastǎ operație “esteticǎ”. Desigur, devii încordat, scindat, fragmentat. De ce încordat? Deoarece conții o energie(iubirea cǎreia nu-i dai voie sǎ circule). Consumi energie ca sǎ o reții, construiești ziduri și fortǎrețe. nu-ți permiți sǎ te relaxezi, cǎ dacǎ o faci, ea s-ar putea manifesta în cine ştie ce fel de
privire sau gest.
Cum e o astfel de viaţă? Este o viaţă trăită fără inteligențǎ(da, și eu m-am speriat când mi-am dat seama), pe de o parte, chinuitoare pe de altǎ parte.
Citeşte cu atenţie: mai bine sǎ fii respins, decât sǎ-ți pierzi integritatea!
S-ar putea ca spontaneitatea ta să nu placă, s-ar putea ca oamenii sǎ fie puși în încǎrcǎturǎ de dezvoltarea ta emoţionalǎ. Mai ales dacǎ sunt blocați, speriați, imaturi, te-ar putea judeca și înțelege greșit. Asta e, asumǎ-ți riscul! Cred cǎ e mai bine sǎ fii tu însuți și sǎ fii respins, decât sǎ te prefaci, sǎ renunți la pǎrți importante din tine pentru a fi accepat. Când renunți la tine îți pierzi integritatea, adicǎ nu mai ești întreg, iar acesta e cel mai rǎu lucru care se poate întâmpla. Ești sǎnǎtos doar atunci când ești întreg. Pentru a te armoniza, e necesar mai întâi sa fii întreg. Întregul conține toate pǎrțile care îl pot face armonios, doar cǎ aceste pǎrți sunt puse alandala. Dacǎ pierde una din aceste pǎrți, ele nu se mai pot echilibra. Orice parte este esențialǎ pentru întreg, orice parte conteazǎ. Și la o scarǎ mai mare, cosmicǎ, orice om este foarte important pentru Univers. De aceea, probabil, Dumnezeu vrea nu moarte pǎcǎtosului, ci îndreptarea lui…
Când eşti autentic ai o singură față: aceea originară. Însă când eşti inautentic ai zeci de măşti pe care le pui pe faţă. Ele îţi permit să ai tot felul de roluri, să parǎ altcineva pentru a obţine ceea ce doreşti sau pentru a evita situaţiile de care te temi.
De ce este atât de intensă teama de respingere? De ce mai degrabă disimulezi şi te prefaci că nu simţi nimic decât să fii autentic? Să te exprimi cu sinceritate? Credinţa este următoarea: teama de respingere este puternică, deoarece îți lipseşte experienţa intensă a acceptării. Pentru a face față respingerii e nevoie să te fi simţit acceptat de câţiva oameni semnificativi, de preferinţă, încă din copilărie.
Însă a fi acceptat de celălalt semnificativ cred că nu este suficient. Pentru a te vindeca definitiv de teama de respingere, senzaţia mea e că ai nevoie să te simţi acceptat de Dumnezeu.
Îţi pot spune “Te iubesc/ Îmi placi/ Mi-e drag de tine/ Eşti foarte frumoasă” şi pot primi orice răspuns negativ al tău pentru că exista cineva în viata mea (Dumnezeu, adică un principiu subtil, invincibil) de care mă simt iubit, care mă acceptă aşa cum sunt care continuă să-mi ofere energie, dinamism, suport, inspiraţie. Cu El nu mă simt niciodată singur, decât atunci când, împins de propria mea prostie mă îndepărtez.
Când spun “Dumnezeu” nu mă refer la ceva fictiv imaginar, abstract, ci la o EXPERIENŢĂ REALǍ, simţită în toată fiinţa, inclusiv la nivelul corpului (care tremură sau se încălzeşte sau vibreazǎ).
De aceea, cel mai mare bine pe care îl poti face unui om cred cǎ este acela de a-l ajuta să trăiască aceste experienţe, adică să-l stimulezi, să-l ghidezi, să-l asişti pentru a intra în contact cu Dumnezeu.
 Adrian Nuta
Citeste si 

1 Response to "Mai bine sǎ fii respins, decât sǎ-ți pierzi integritatea"

  1. Ana Maria says:
    13 septembrie 2012, 16:56

    Doamne cat Adevar in cele de mai sus!!!

Trimiteți un comentariu