Linistea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită.
Daca ridicai o mana, se facea in arbori tacere.
Cînd ma priveai in ochi, impietrea o clipita
din a timpului curgatoare putere.
Simţeam ca pot adormi, visand stele locuite.
Şi, numai daca m-ar fi atins umbra ta fosnitoare,
as fi putut impinge noptile-ncremenite
ca pe-o elice-naintand, spre soare.
Şi numai sentimentul acesta imi da fericire,
numai gandul ca sunt si ca esti.
Sprijineam pe ţaraitul greierilor coviltire,
sub care beam azurul decantat în ceşti.
Si cand sfarseam cuvintele, inventam altele,
Şi cand se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
şi cand orele se-nverzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.
…Dar tot timpul suna ceva…ceva rasuna,
un cantec de iarba cosita, de taciturne mari,
in care inima de-atunci isi revarsa
meandrele pierdutelor candori.
Nichita Stanescu
0 Response to "Simţeam ca pot adormi, visand stele locuite."
Trimiteți un comentariu