Copile, cât de fericit eşti tu, când pe ţărână
o dimineaţă-ntreagă mi te joci c-o frântă
ramură în mână.
Zâmbesc privind la jocul tău cu mica, frântă
ramură în mână.
Sunt prins de treburile mele
şi ore-ntregi socot la cifre grele.
Poate că-mi vei zvârli câte-o privire
şi-un gând citit pe faţă:
"ce joc neghiob să-ţi prăpădeşti cu el o dimineaţă".
Copile, am dat uitării arta de a mă pierde-n gol
cu beţe şi cu turte de nămol.
Eu caut scumpe jucării topind
un bulgăr de-aur şi argint.
Cu orice-ţi cade-n mâini, pe-ne-alesele
îţi făureşti atâtea jocuri vesele.
Îmi irosesc şi timpul şi puterea
cu lucruri ce nicicând n-am sa le-ating.
În şubreda mea luntre mă tot zbat pe loc
râvnind să trec Marea Dorinţei
mereu uitand că joc şi eu un joc.
11 noiembrie 2012 la 11:37
Copilul ce se învesmânta cu mantie de print
si poarta la gât lanturi aurite
pierde toata placerea jocului;
la orice pas se-mpiedica-n podoaba.
De teama c-o va rupe sau c-o va prafui
se tine departe de lume
si nu cuteaza nici sa se bucure.
De ce sa fie-ntemnitat în lux?
Oare nu-l dezbraci asa de dreptul de-a intra în marea sarbatoare a vietii omenesti?