ENERGIA NOUA

În ultimii ani, tot mai multe teorii converg spre ideea că Universul nu se află nici în contracţie, nici în expansiune, nu are o masă critică care să îl conducă spre aşa-numita Mare Disipare ci el este simultan într-un permanent feedback de contracţie şi dilatare. La vârsta de 11 ani, Nassim a înţeles acest adevăr profund şi a învăţat disciplina meditaţiei interioare cu ajutorul unui maestru indian. Acest fapt i-a produs nenumărate stări de extaz, legate de înţelegerea adevărului profund al fiinţei umane şi Universului. Ca urmare a trăirii revelaţiilor de natură mistică, ceea ce a mai avut de făcut a fost doar elaborarea fundamentului ştiinţific cel mai potrivit, care să aducă celor care nu sunt capabili de asemenea experienţe, o înţelegere raţională însemnată. Nassim menţiona următoarele: „am început să meditez zilnic pentru a mă conecta tot mai mult cu acea parte subtilă a existenţei mele.” Conform teoriei sale, Universul se contractă în aceeaşi măsură în care el se extinde (sau radiază). La nivelul fiinţei umane, acest fapt poate fi ilustrat prin faptul că partea exterioară, materială, se extinde în timp ce partea invizibilă, interioară, se contractă, fiind „atrasă” spre Singularitate. Dar aceasta înseamnă că trebuie să existe un echilibru între partea care se contractă şi cea care se extinde. Atât fenomenul de contracţie cât şi cel de expansiune pot fi asociate unor ecuaţii matematice extrem de complexe. De aici rezultă faptul că, asemenea procesului respiraţiei, partea care se contractă este în acelaşi timp cea care generează partea care se extinde. Ceea ce se extinde se înstrăinează, se îndepărtează de sursă, radiază de la sursă, iar ceea ce se contractă, se condensează şi se apropie de aceasta. Dacă privim evoluţia vieţii sociale şi a cunoaşterii umane, aceasta se bazează aproape exclusiv pe un principiu care este în esenţă radiativ, exploziv şi se îndepărtează de sursă. Noi, ca fiinţe spirituale ne îndepărtăm, ne înstrăinăm faţă de Sursă şi faţă de noi înşine. El a afirmat faptul că nu am realizat nicio descoperire, cu adevărat semnificativă, în perioada de timp cuprinsă de la descoperirea focului până în prezent. Ceea ce descoperim se bazează numai pe explozie, forţă centrifugă şi combustie, sau după cum exprima metaforic Nassim: „punem combustibil într-o rachetă, un grup de astronauţi deasupra, aprindem combustibilul şi pe urmă ne rugăm ca ei să facă faţă acestei experienţe”. Aproape tot ceea ce funcţionează ca tehnologie în viaţa noastră, se bazează pe explozie. De aici a rezultat gândirea înceţoşată a unui Univers aflat în expansiune.
Această afirmaţie încă nu este îmbrăţişată de comunitatea ştiinţifică, motiv pentru care Nassim Haramein nu este recunoscut în comunitatea ştiinţifică internaţională. În cadrul unei sesiuni de comunicări ştiinţifice, el şi-a permis să critice modelul Universului, postulat de Hubble, conform căruia expansiunea are loc asemenea punctelor de pe un balon în timp ce se umflă. În cartea numită „Gravitaţia” (de peste 5000 pagini), autorii Misner, Thorne şi Wheeler au publicat modelul lui Hubble la pag. 719 (după o explicaţie de câteva mii de ecuaţii complexe şi prezentarea constantei lui Hubble a expansiunii Universului). El a comentat mai multe aspecte cu fizicienii invitaţi la dezbatere după care a adresat întregii audienţe următoarea întrebare: „Unde este ecuaţia care îl descrie pe individul care umflă balonul?”. Întrebarea a determinat apariţia unei stări neobişnuite de linişte. În continuare Nassim a precizat că pentru a avea o imagine completă şi corectă a Universului, atunci ar trebui să completăm restul desenului arătându-l pe „cel” care umflă balonul prin faptul că în timp ce „el” umflă balonul, şi acesta se extinde, „plămânii” lui se contractă. Această afirmaţie a sa generat o stare de furie printre participanţi dar ea nu face altceva decât să supună verificării primul principiul al fizicii: pentru fiecare acţiune, există o reacţiune egală şi de sens opus. Totul a fost explicat şi transpus în mii de ecuaţii complexe, mai puţin acest principiu, care a fost dat „uitării”. Chiar şi aşa, nici Nassim şi nimeni altcineva nu au lămurit până acum geneza Universului. Nu se poate elabora un model perfect care să ţină cont de toate variabilele reale. Anumite mărimi trebuie impuse, anumite valori trebuie prestabilite iar rezultatele sunt interpretabile.

TOTUL ÎN UNIVERS RADIAZĂ ÎN VIDUL COSMIC

Este logic şi firesc faptul că dacă Universul este în expansiune, atunci altceva trebuie să se contracte. Aceasta înseamnă că există un feedback al acestei dinamici, între expansiune şi contracţie. La baza acestei dinamici trebuie să existe o structură topologică, un tipar reconoscibil de unde să rezulte cum anume evoluează lucrurile, fenomenele şi obiectele materiale în expansiune, apoi se contractă, apoi iar se află în expansiune etc. Dacă privim corpurile materiale din Univers se poate observa că ele au o caracteristică comună: RADIAZĂ ENERGIE. Dar unde se transmite acea radiativitate? Deoarece conform unui alt principiu al fizicii nimic nu este distrus, nimic nu se câştigă, ci TOTUL se transformă. Deci energia radiată nu dispare. Asta înseamnă că ea se acumulează în altă parte. Dar unde? Ei bine, pe cât ar părea de paradoxal, tot ceea ce radiază se acumulează în vid, (vidul cosmic). Aceasta înseamnă că vidul nu este gol, dar această denumire a fost asociată eronat unei observaţii pur materiale şi anume lipsa particulelor materiale. În realitate, vidul este o componentă a Universului, (a cărei natură este insuficient înţeleasă) în care se acumulează toată căldura, lumina şi energia electromagnetică a tuturor stelelor din toate galaxiile din Univers. Vidul absoarbe cineticul şi îl aduce la condiţie de potenţial, după care prin feedback de reacţie, acest potenţial redevine cinetic şi este radiat în spaţiu. Vidul cosmic este partea din Univers care se contractă. El conţine structura Realităţii iar ceea ce vedem este Radiaţia acesteia în vid, adică partea care se extinde. De ce nu putem vedea partea care se contractă? Nu o putem vedea deoarece ea se contractă spre infinit şi ne „apare” ca fiind goală, lipsită de materie. În acest moment ne putem reaminti un alt lucru de la primele ore de fizică, foarte adevărat şi corect postulat care spune că 99,99999% din atom este spaţiu vid. Asta înseamnă că atât noi cât şi orice altceva din Univers conţine 99,99999% (spaţiu) vid. Dar dacă asta e adevărat, atunci care ar fi acea forţă care conectează, aranjează şi menţine toate lucrurile? VIDUL! El este acea energie care susţine tiparul tuturor conexiunilor. Spaţiul vid este singurul „lucru” omniprezent. El este singura manifestare înspre care radiază toată energia Universului. Nassim s-a gândit atunci că atomul, aşa cum a fost el prezentat în fizică, nu este altceva decât rezultatul unei diviziuni realizată în SPAŢIUL VID, pe baza structurii fractale explicată în paragrafele anterioare. Aşadar atomul reprezintă o anumită diviziune, de un anumit ordin de divizare, a Spaţiului vid, protonul este un alt ordin de divizare, quarcii sunt un altul, iar această divizare continuă la infinit. Aceasta este o cu totul altă perspectivă asupra Realităţii, deoarece Spaţiul este tocmai ingredientul din care s-a format nu doar atomul, ci orice alte particule subatomice, inframici şi orice alte corpuri materiale ultramari. Este ca şi când un compozitor creează muzică, dar în realitate el nu face altceva decât să separe momente de LINIŞTE, cu momente de vibraţii acustice, într-o anumită succesiune. Deci nu se poate compune nimic dacă primordial sau ante-existenţial actului de compoziţie, nu ar exista starea de LINIŞTE. Aşadar, atunci când se creează Realitatea, este nevoie de Spaţiu pentru a o fragmenta între anumite limite ale acestuia. Cu alte cuvinte, Realitatea poate fi considerată o variaţie a diferitelor rezoluţii a Spaţiului într-un vid energetic structurat fractal. Conceptul de vacuum structurat fractal este deja cunoscut şi începe să fie abordat, cu anumite ezitări, de către un grup mai restrâns de fizicieni. „Aceasta este noua fizică care în scurt timp o va înlocui pe cea actuală”, a afirmat Nassim, deşi cred că nu se va întâmpla aceasta pe baza unei teorii care aparţine unui singur om. Nassim are tendinţa, de a „reinventa” fizica dar aceste încercări au fost sortite eşecului, mai ales pentru faptul că nu există suficiente argumente solide (atât din punct de vedere filosofic cât mai ales din punct de vedere al unui breviar de calcul asociat). Aş sugera cititorilor o abordare neutră, echilibrată şi raţională. Nu ştim ce sunt gravitaţia, spaţiul şi timpul. La nivel atomic ele îşi pierd semnificaţia.