Muzica sferelor de la antici la ştiinţa modernă
Armonia este o stare concepută de filozofii antici greci ca fiind o stare premergătoare frumuseţii. Un întreg este frumos dacă toate componentele sale se află în armonie. Cosmosul este Universul, considerat ca un tot armonios organizat, infinit în timp şi în spaţiu, în opoziţie cu haosul, iar muzica este limbajul universal. Mişcarea cerurilor nu este altceva decât o continuă simfonie, o muzică pe mai multe voci, percepută nu de ureche ci de intelect. De la microcosmos la macrocosmos, totul vibrează: de exemplu, într-un atom, particulele stabile au acorduri consonante, iar cele instabile au acorduri disonante. Muzica particulelor elementare a fost estimată de Joel Sternheimer a se situa cu 60-70 octave mai sus decât sunetele audibile. La antipod, sunetele emise de o gaură neagră din constelaţia Perseu, conform unor cercetători de la Cambridge, au frecvenţe de peste câteva milioane ori mai joase decât limita de audibilitate a urechii umane, reprezentând la ora actuală cea mai joasă notă descoperită în Univers.
În Universul material totul vibrează. Stelele transmit unde electromagnetice variabile în timp şi spaţiu. Sunetele muzicale au aceleaşi proprietăţii ondulatorii ca lumina ce provine de la stele. Grecii antici cunoşteau şapte planete, atât cât şi notele muzicale. Conceptul de muzica sferelor se datorează lui Pitagora care credea că planetele în mişcarea lor pe sferele celeste produc armonice. În secolul 5 IC, Pitagora concepea spaţiul dintre Pământ şi stelele fixe, aşezate pe o sferă în jurul Pământului, ca fiind un interval armonic perfect.
De la sfera Pământului la cea a Lunii există un ton, de la sfera Lunii la cea a lui Mercur este un semiton, de la Mercur la Venus, un semiton, de la Venus la Soare este un ton şi jumătate; de la Soare la Marte este un ton, iar câte un semiton de la Marte la Jupiter, de la Jupiter la Saturn, cât şi de la Saturn la sfera stelelor fixe. Suma acestor intervale este egală cu şase tonuri cât sunt cuprinse într-o octavă. Pitagora a spus: “În unduirea corzilor este geometrie. În spaţiul sferelor există muzică”. Astfel, teoria muzicii a început odată cu fixarea conceptului de cosmos. Concepţia lui Platon era că razele orbitelor planetare (concepute ca fiind cercuri) erau proporţionale cu numerele 1, 2, 3, 4 (8, 9, şi 27; ultimile din aceste numere nu corespund cu ideea grecilor despre muzică). Începând cu acestă perioadă greacă (din sec. VI – sec. III I.C) s-a lansat ideea asemănării planetelor cu notele muzicale. După Aristotel şi Aristoxene, plecând de la legile acusticii ale lui Pitagora, Soarele şi Luna trebuie plasate pe doi piloni, consideraţi imuabili, ce formează Tetracordul (şir de patru sunete dintr-o scară muzicală). Dacă o coardă acustică de o anumită lungime dă nota Do, o altă coardă de jumătatea celei dintâi dă nota Do superior, adică octava superioară. O coardă acustică egală cu trei sferturi din prima dă cvarta, adică nota Fa; o coardă de trei sferturi dă cvinta, adică nota Sol. Ştiind aceste raporturi de cvartă şi cvintă, putem determina intervalul secunda, adică tonul diatonic. Planetele sunt dispuse în funcţie de viteza lor de deplasarea aparentă în jurul Pământului, astfel:
De la sfera Pământului la cea a Lunii există un ton, de la sfera Lunii la cea a lui Mercur este un semiton, de la Mercur la Venus, un semiton, de la Venus la Soare este un ton şi jumătate; de la Soare la Marte este un ton, iar câte un semiton de la Marte la Jupiter, de la Jupiter la Saturn, cât şi de la Saturn la sfera stelelor fixe. Suma acestor intervale este egală cu şase tonuri cât sunt cuprinse într-o octavă. Pitagora a spus: “În unduirea corzilor este geometrie. În spaţiul sferelor există muzică”. Astfel, teoria muzicii a început odată cu fixarea conceptului de cosmos. Concepţia lui Platon era că razele orbitelor planetare (concepute ca fiind cercuri) erau proporţionale cu numerele 1, 2, 3, 4 (8, 9, şi 27; ultimile din aceste numere nu corespund cu ideea grecilor despre muzică). Începând cu acestă perioadă greacă (din sec. VI – sec. III I.C) s-a lansat ideea asemănării planetelor cu notele muzicale. După Aristotel şi Aristoxene, plecând de la legile acusticii ale lui Pitagora, Soarele şi Luna trebuie plasate pe doi piloni, consideraţi imuabili, ce formează Tetracordul (şir de patru sunete dintr-o scară muzicală). Dacă o coardă acustică de o anumită lungime dă nota Do, o altă coardă de jumătatea celei dintâi dă nota Do superior, adică octava superioară. O coardă acustică egală cu trei sferturi din prima dă cvarta, adică nota Fa; o coardă de trei sferturi dă cvinta, adică nota Sol. Ştiind aceste raporturi de cvartă şi cvintă, putem determina intervalul secunda, adică tonul diatonic. Planetele sunt dispuse în funcţie de viteza lor de deplasarea aparentă în jurul Pământului, astfel:
Do, Re ,Mi, Fa, Sol, Sol#, La
Luna
Mercur
Venus
Soare
Marte
Jupiter
Saturn
Johann Kepler (1571-1630) era convins că orbitele planetare sunt aranjate ca într-o progresie muzicală, unde fiecare plan orbital reprezintă o coardă a unui instrument muzical, ca într-o lege a lui Bode. Kepler, care era un înveterat mistic, a decodificat mişcarea planetelor în cele trei legi ce îi poartă numele, ultima fiind publicată in cartea Harmonies of the World (Armoniile Lumii). Kepler pleacă de la principiul că sunetul grav corespunde planetei cele mai lente, adică Saturn, pentru care el fixează nota de debut Sol. Intervalele muzicale sunt puse de Kepler în corespondenţă cu planetele astfel: Saturn – terţă mare, Jupiter – terţă mică, Marte – cvintă perfectă, Pământul – secunda mică, Venus – aproximativ unisonul, Mercur – decima mică. Mai departe, H.Keyser construieşte un mod major armonic, alcătuit dintr-un tetracord major şi unul minor, dacă nu se ia în considerare nota re natural, corespunzatoare poziţiei asteroizilor.
De la antici şi până astăzi, muzica şi astronomia au mers împreună în întelegerea Universului. Ştiinţa modernă a descoperit radioastronomia, transformând în realitate vechiul mit al muzicii sferelor despre care se spunea că există dar nu poate fi auzită. Odată cu dezvoltarea tehnologică omul a transpuns în realitatea perceptibilă ceea ce părea doar ideatic. Astfel, omenirea a putut “auzi” sunetele emise de stelele, pulsari, quasari, dar şi a planetelor cu magnetosferă, un întreg cor cosmic, pe mai multe voci, dar orchestrat de radiaţia remanentă – mesagerul Big Bangului cosmologic.
Tranzitul lui Venus
Tranzitul lui Venus pe discul Soarelui este un fenomen foarte rar. Toţi cei aflaţi în viaţă nu au trăit încă un astfel de eveniment. Mai mult, unii vor fi dintre puţinii fericiţi care vor vedea de două ori în viaţă acest fenomen: pe 8 iunie 2004 şi următorul din 2012. Tranzitul unei planete pe discul Soarelui este un fenomen rar, care se poate întâmpla numai pentru planetele Mercur si Venus. Tranzitele lui Mercur pe discul Soarelui se produc, în medie, de 13 ori într-un secol, dar tranzitul lui Venus apare în perechi, cu o distanta mai mare de un secol între doua perechi. Fenomen asemanător cu eclipsele, aici de fapt Soarele este eclipsat de Venus, tranzitul lui Venus pe discul Soarelui are o periodicitate 243 ani.
Prima serie, a treia şi a cincea conţin trecerile la nodul ascendent al orbitei planetei faţă de ecliptică, iar seriile doi, patru şi şase conţin trecerile la nodul descendent. Tranzitele din prima serie au avut loc mereu cu Venus şi Soare aflate în semnul zodiacal al Scorpionului. Cele din seria a doua s-au produs în Taur, cele din seria a treia s-au produs tot în Taur în anii de dinainte de Cristos şi în Gemeni în anii din era noastră. Tranzitele seriei a patra s-au produs în Scorpion pentru anii anteriori erei noastre şi în Săgetător în anii după Cristos. Seria numărul cinci s-a produs mereu în Gemeni, tranzitele ei fiind de dată relativ recentă (era noastră) cât şi cele din seria a şasea ce s-au produs în Săgetător. Prin urmare, tranzitele din anii anteriori naşterii lui Cristos se produceau pe axa Taur-Scorpion, axa posesivităţii (dacă ne raportăm şi la caracteristicile lui Venus), şi pe axa Gemeni-Săgetător, axa comunicării, a călătoriilor (reale sau spirituale) şi a globalizării.
Venus nu are magnetosferă proprie şi deci nu emite unde radio, astfel că nu putem auzi cântecul ei, dar gândul ne duce la definiţia clasică a lui Pitagora de muzică a sferelor. Tranzitul lui Venus conoaste 6 cicluri Saros; perioada de 243 ani este divizibilă cu 3. Intervalul de cvartă mărită (4+) are trei tonuri, fiecare ton având 2 semitonuri, astfel că o cvartă mărită are 6 semitonuri.
Interpretând tabelul putem găsi corespondentele muzicale ale unor semne zodiacale. Observăm că se regăsesc aproape toate notele muzicale fără La.
Cântecul Pământului
Pământul este o planetă cu magnetosferă şi emite sunete în spaţiu, detectabile prin tehnici radioastronomice. Dar oare cum percepem noi pământenii vibraţiile câmpului magnetic terestru? Ce muzică poate fi ascultată dacă am putea să o auzim? Planeta naostră stă în calea vântului solar şi primeşte în plin toate bombardamentele de materie şi energie de la Soare. Activitatea geomagnetică se află într-o strânsă corelaţie cu activitatea solară, producându-se furtuni geomagnetice atunci când o ejecţie coronală de masă sau o erupţie mai puternică atinge Pământul. Unul din indicii care măsoară activitatea geomagnetică este indicele Kp, care din 1939 a fost reprezentat de Bartles in grafice asemănătoare notelor muzicale.
Aceşti indici au fost transpuşi muzical rezultând un cântec al Pământului. S-a încercat transcrierea cât mai fidelă, neintervenindu-se artistic. Furtunile geomagnetice au fost subliniate prin acorduri.
Toată această muzică, cântecul Pământului, cât şi tranzitul lui Venus, pot fi ascultate pe web la http://dialoguriastrale.home.ro.
articol Almanah alternative 2005
0 Response to "Muzica sferelor"
Trimiteți un comentariu